Am o relatie si nu stiu ce sa fac cu ea… 

Ma vad cu un tip de ceva timp. Spun ceva timp pentru ca am stat o groaza impreuna si am senzatia ca ne stim de-o viata. Totul e firesc, normal, cum cica se face-n relatii. Nu prea ma pricep la din astea. N-am mai avut o relatie de 5 ani. Luna asta se fac cinci ani de cand m-am despartit de fostu’ meu prieten. Si 5 ani de cand m-am intors in Romania.

Am pozat intotdeauna-n persoana aia care si-a dorit o relatie. Genu’ ‘Pfua, unde e? De ce nu am si io un iubit? Pfua, ce misto e sa ai cu cine sa-mparti chestii!’ Acu’ am. Cu un tip care mi-a scris 3 ani, continuu. Nu-i raspundeam, nu ma interesa, nu imi pasa. Normal, mie-mi placea sa agat, nu sa fiu agatata, nu? Si cu care m-am vazut abia acu’, recent. Da’ nu stiu ce sa fac cu treaba asta. Si nu stiu daca vreau asta. Cre’ ca nu vreau. Dintr-un motiv simplu si poate stupid: nu vreau sa devin genu’ ala de femeie legata de-un barbat. Plangacioasa, ‘miloaga dracu’’, sa ma pup continuu si sa depind de omu’ de langa mine, emotional, cel putin. Ma sperie gandu’ asta, in primul rand. Apoi, nu vreau sa nu-mi mai pese de mine. Mie nu prea-mi pasa si nu prea ma iubesc pe mine oricum. Din iubirea mea putina, s-o-mpart si la doi? Cam de cacat. Nu vreau. Nu stiu. Nu cre’ ca sunt pregatita pentru asta. Mai am putin si-mplinesc 28 de ani. Nu vreau sa intru-n relatii pentru ca asa-i normal, pentru ca e timpul, pentru ca nu stiu ce si nu stiu cum. Nu. Daca voiam asta, probabil gaseam un schiop, un ciung, un autist, un chior, la orice ora.

Problema mea e alta: sunt a PRO la indepartat oamenii din jurul meu. Oamenii buni si misto. P-aia naspa-i pastrez cu grija, sa ramana, sa fie, sa-mi futa viata si sa-mi creasca nivelu’ de adrenalina pan’ la infinit. Asta nu-nteleg. De ce nu po’ sa accept ca sunt oameni pe lumea asta capabili sa iubeasca alti oameni si sa traiasca fericiti pan’ pa adanci batraneti? Sau, ma rog, pan’ la divortu’ cel de toate zilele, ca traim in secolu’ 21 si cam asta-nseamna pan’ la adanci batraneti. De ce nu po’ sa-mi dau mie o sansa, omului asta misto pe care l-am disperat cu toanele mele, cu fricile mele, cu figurile mele?

Am avut senzatia ca iubesc si ca stiu sa iubesc, la un moment dat in viata. Am simtit, apoi, ura, repulsie. Am ajuns la indiferenta. Nu-mi mai pasa. Doar ca, undeva in mine, exista sentimentu’ ala nasol: nu pot sa ma iert pe mine c-am pierdut atatia ani intr-o situatie atat de mizerabila. Ca m-am daruit benevol unui om care avea nevoie de atentie si-atat. Nu vreau sa fac la fel cu alti oameni. Am facut asta-n relatiile mele trecute si stiu cum e sa ranesti niste oameni. Cumva, anii in care am iubit si s-a sters pe jos cu mine au fost ‘an education’, ca sa zic asa. Poate de asta mi-e teama sa las oamenii sa ma cunoasca, sa le pese. Ca mi-e teama ca n-o sa pot oferi acelasi lucru, la fel cum tipu’ pe care l-am iubit in capu’ meu atatia ani, n-a putut sa-mi ofere nici macar un gram de respect.

Am inceput sa ies cu tipu’ asta dintr-o prostie. Apoi, mi-am dat seama ca-i misto situatia si senzatia si totul. Da’ gandesc in viitor. Poate-ar fi fost mai misto sa se termine ca-n celelalte cazuri. Ma agitam putin, apoi trecea. M-am trezit intr-o relatie. Nu-mi displace, da’ nici nu po’ sa fiu relaxata. Prefer sa fiu singura decat sa cunosc, sa stau, sa ma atasez de oameni pe care nu voi vrea sau nu voi reusi sa-i pastrez in viata mea. Nu fac compromisuri. Nu pot. Apoi, stiu ca nu sunt capabila sa apreciez oamenii care-mi ofera afectiune sincera. La naiba, am iubit ani buni un om care ma-njura de dimineata pana seara, care m-a folosit, care m-a umilit. Nu numai ca am acceptat, da’ mi se parea normal. Idiotii aia de americani ar zice ca-i psihologica treaba. Taica-meu n-a fost niciodata cel mai iubitor om de pe planeta. E un om misto, extrem de destept- cel mai destept pe care l-am cunoscut vreodata, carismatic, incredibil. Doar ca n-a fost niciodata capabil sa-mi arate ca ma iubeste. Si nici sa ma motiveze in vreun fel. Ideea lui de a ma incuraja spre chestii? ‘Mai termina cu fitele tale. Ca n-o sa te angajeze nici OTV-ul’. A avut dreptate. Nu m-au angajat nici aia, ca i-a-nchis cine dracu’ i-a inchis. Ma rog. Asta nu-i o scuza sa justific anii in care m-am mintit pe mine, esecurile mele personale si profesionale. Pan’ la urma, taica-meu mi-a oferit sansa sa-mi depasesc conditia. Da’ n-am fost eu in stare sa profit de ea. Nu-mi plang de mila, n-are rost.

Lasand asta la o parte, da, sunt intr-o relatie. Si da, am cunoscut un tip capabil sa ofere exact ce am eu nevoie acum. Tot ce vreau e sa stop overthinking si sa start living. Atat. P.S: daca extremele se atrag si el e un om bun, asta ma face pe mine omu’ rau, nu? Haha.

img_4088

Photo: Aura Dajbog, Lisabona

 

Anunțuri
Fără categorie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s